Construcția identității interioare

Identitatea interioară pare un concept desprins dintr-o carte de psihologie sau de filosofie. „Până la urmă, cine suntem noi? Ce este omul? Ce reprezintă acest vast univers pe care-l vedem în jurul nostru? Care-i sensul lucrurilor?” Fiindcă identitatea interioară reprezintă în mare măsură un mister. Și în realitate, orice gen de identitate reprezintă o taină. Când cunoaștem pe cineva, nu știm exact cine este el cu adevărat. Și trebuie să treacă un timp de dialog și comunicare pentru a intui cine este persoana în cauză. Dar același lucru se aplică și în dreptul nostru. Și propria identitate, de regulă, rămâne un mister de nepătruns de-a lungul vieții.

„Cine suntem de fapt?” Pe deoparte, suntem copiii părinților noștri. Pe de altă parte, suntem membri ai unei comunități sociale. „Dar, în final, cine suntem?” Și aici fiecare om trebuie să contribuie la identificarea și definirea propriei sale individualități în raport cu ceilalți și în raport cu tot ce există. În zorii copilăriei, noi preluăm din identitatea celor din jur. Și influențați de sugestiile lor, ne croim o proprie identitate. Cel mai adesea copilul va spune: „Când voi fi mare, voi deveni sau voi face un „anumit” lucru!” sau „Vreau să fiu artist, inginer, medic, sau cu totul altceva!”. Multe opțiuni sunt puse în față de sistemul educațional și din care noi alegem ce ni se pare potrivit. Oferta este limitată, dar nuanțele specifice sunt nesfârșite.

Și pe măsură ce creștem în vârstă, noi rafinăm elementele de identitate interioară și uneori schimbăm radical direcția spre care dorim să mergem. Fiindcă identitate înseamnă și direcție. Și în funcție de ceea ce simți că ești, sau de ceea ce crezi că ești, îți vei orienta și alegerile vieții și, respectiv, parcursul. Când ajungi la maturitate, faci alte alegeri decât în perioada când erai copil. Și direcția vieții se poate schimba radical, într-un sens complet opus. Viața este flexibilă. Ne propunem una, iese alta. Sau, s-ar putea să iasă ce ne-am dorit, dar nu exact cum ne-am propus. Nu fiindcă realitatea ar fi imperfectă, dar posibilitățile ei sunt nelimitate și nu pot fi cuprinse în planul inițial. Și până la urmă, identitatea interioară reprezintă o lucrare de o viață, la care contribuim pe parcursul tuturor etapelor călătoriei noastre pe acest pământ.

Identitatea poate să aibă și aspecte religioase. Te simți creștin sau aparținând unei alte religii. Sau ești ateu. De asemenea, poți avea o pătrundere mai profundă a noțiunilor spirituale sau una la un nivel mediu și atât, fiind preocupat de alte chestiuni care ți se par importante. De asemenea, identitatea se poate defini și în raport cu familia din care faci parte, în calitate de copil, sau pe care o aduci la existență, ca tată sau mamă a altor copii.

Dar până la urmă, rămân întrebările: „Cine sunt eu? Sau cine sunt în această lume mare? Sunt doar un produs al hazardului? Doar rezultatul dorințelor cuiva? Sau sunt ceva complet diferit, chiar mai mult decât ceea ce mi-aș putea imagina?”

Din punct de vedere spiritual și religios, este accentuată ideea că omul este copil al lui Dumnezeu. Adică, indiferent de filiația pe care o avem, din cine ne-am născut sau din ce neam ne tragem, avem o legătură directă și o identitate specială provenind de la Dumnezeu. „Dar cine este Dumnezeu?” Este o altă problemă de identitate. Vom merge doar pe ideea că El este Marele Creator al lumii, fără să intrăm în dezbaterea acestui subiect, care face obiectul unei alte prezentări legate de identitatea lui Dumnezeu. Și acum vom vorbi despre identitatea noastră ca oameni și, în particular, a fiecăruia dintre noi.

Uneori simțim un vid interior când punem întrebări în genul: „Cine sunt eu? Ce doresc de la viață? Care este rostul meu? Care este sensul meu?” Alteori există insinuări care ne sunt adresate: „Cine ești tu? Cine te crezi?” Astfel de întrebări mi-au fost puse adeseori când eram copil. „Ce te dai mare?” Nu știu în ce „mă dădeam mare”, dar așa eram înțeles. Și întotdeauna am fost perceput ca un element străin în familia și în societatea în care am evoluat. Și, ca o paranteză, peste zeci de ani, făcând un test ADN, am realizat că partea principală care mă definea era foarte diferită în raport cu populația din jur și cu familia din care proveneam. Și astfel, am dobândit explicația pentru faptul că mă simțeam străin între cei între care am crescut.

„Cine sunt eu? Cine?” În general răspundem cu un nume. Eu sunt „nume și prenume”. „Dar ce înseamnă aceste nume? De unde ești?” Din „cutare” loc. Automat, oamenii fac o asociere între locul de baștină și caracteristicile unei persoane. Uneori este corect, alteori nu. Fiindcă numele nu neapărat reflectă trăsăturile tale. În trecut, numele era legat de poreclă, adică de comportamentul unui om. Acum numele nu mai este legat de așa ceva, ci are doar un rol administrativ. Așadar, nici numele și nici locul de proveniență nu vor exprima foarte bine cine ești de fapt. Dacă mergi în altă țară, vei fi întrebat: „Din ce țară ești?“ Cum ai spus, țara, ai și fost încadrat într-un anumit loc, într-o anumită zonă, într-o anumită cultură. uneori avantajoasă, alteori nu.

„Dar în final, cine ești? Numele, locul de proveniență, familia, comunitatea de care aparții și poporul din care faci parte, chiar te definesc ca om, ca persoană sau ca individ?” Până la un anumit punct, da. „Dar este suficient? Dacă există zeci de milioane de persoane aparținând unui popor, pot fi toți puși în aceeași cutie a identității?” Da și nu. Oamenii sunt oameni. Și chiar o pădure are mulți copaci, felurite specii și fiecare exemplar are ceva diferit. Și aceste noțiuni pe care le considerăm utile când vorbim despre alții, nu le socotim suficiente când este vorba despre noi, sau despre cei apropiați. Fiindcă simțim că este nevoie de multe detalii, care să zugrăvească realitatea așa cum este ea.

Alte detalii pot proveni din obiectul activității noastre. „Ce profesie ai?” Păi, sunt „cutare sau cutare”. Am o anumită meserie. Meseria în trecut identifica persoana mult mai bine, fiindcă ea se transmitea din tată în fiu, fie că era vorba de agricultură, fie că era vorba de vreun meșteșug. Dar acum lucrurile s-au schimbat. Tatăl meu a avut o profesie, eu am altă profesie. Lucrurile se schimbă. De asemenea, identitatea poate fi dată de familia pe care o ai sau de care aparții. „Cine sunt părinții tăi? Cine sunt copiii tăi? Cine este soțul sau soția ta?” Însă, răspunsul la toate acestea nu reflectă pe deplin bogăția noțiunii de identitate interioară la nivel de individ. Și când ajungem pe acest teren, ne dăm seama că am rămas încă niște copii, că este mult loc în care ar trebui să mai lucrăm pentru a ne rafina percepția și existența.

Un alt aspect legat de identitate este derivat din caracter. Mă refer în special la caracterul perceput de ceilalți, care este diferit de modul în care ne percepem pe noi înșine. „Este un om bun? Este un om rău? Este un om binevoitor? Altruist? Este un om egoist? Este un om care spune adevărul? Este un mincinos?” Vedeți, fiecare are în sine o marcă a identității pe care o percepem și în noi înșine, fapt reflectat nu numai prin etichetarea altora, ci și prin a noastră. „Eu sunt „așa”!. De ce sunt „așa”? Fiindcă „așa” am ajuns să cred despre mine! Și acest lucru doresc să fiu! Vreau să fiu un om puternic! Vreau să fiu un om curajos.” Și mă gândesc că sunt curajos și puternic. Poate că nu sunt la început, dar în timp voi face tot ce se va putea ca să devin curajos și puternic.

Uneori trăsăturile pe care le propunem corespund tiparului nevăzut al unei persoane. Alteori nu. Fiindcă există un tipar, un model interior, atât la nivel genetic, cât și la cel psihologic, ba chiar, și la cel organic. Și acest tipar poate să ne susțină sau nu ambițiile. Degeaba doresc să fiu un bun alergător dacă nu am, din punct de vedere organic, acei mușchi capabili să dezvolte puterea necesară unui sport de performanță. De ce aș dori să fiu un savant dacă mintea mea nu suportă un astfel de efort? Sunt bun la altceva, dar poate nu în acea direcție. Și identitatea pe care o propunem poate sau nu să fie validată de acest tipar. Nu poți face orice, cu oricine, oricum și oricând. Nu-i așa?

Și mai există un aspect. Tiparul pe care îl avem ne poate ajuta foarte mult în a înțelege mai bine în ce direcție să evoluăm. Fiindcă în măsura în care ne dăm seama de părțile tari și de cele slabe din tiparul pe care îl avem, la nivelurile mental, fizic și genetic, vom ști ce să facem și ce să nu facem, ce este potrivit și ce nu este potrivit. Fiindcă este o mare greșeală să soliciți corpul, mintea sau exprimarea genetică într-o direcție pentru care nu ai fost făcut. Fiindcă acest efort te va costa prin scăderea vitalității, în ani de viață și în calitatea vieții. Și se vor crea tensiuni interioare care nu sunt necesare, sunt neproductive și sunt dăunătoare pentru tine și pentru ceilalți.

Fiindcă până la urmă, identitatea interioară reprezintă o exprimare a celor mai nobile trăsături care se află în interiorul nostru, la nivel psihologic, adică, în minte, la nivel fiziologic, adică, în corp, și la nivel genetic, adică, la nivelul tiparului primordial care se află în tine. Și înțelegerea acestor nivele ale ființei tale, și mai ales percepția corectă a ceea ce se află în adâncul tău și în adâncul celorlalți, te va ajuta să-ți construiești o imagine realistă și constructivă asupra lucrurilor, așa cum sunt ele, deopotrivă în tine și în ceilalți. Fiindcă o identitate falsă, sau o identitate construită greșit, face mult rău. Este dăunătoare, este patologică.

Așadar, construcția identității interioare presupune o adăugare și o respingere. „Nu, aceasta nu sunt eu!” Și dai un exemplu concret. Când eram copil, adulții erau foarte agresivi în raport cu copiii și deseori ni se adresau prin cuvinte urâte și demoralizatoare: „Ești prost! Ești dobitoc! Nu ești în stare de nimic!”. Greșeala cea mare este să crezi, să-ți însușești, astfel etichete aplicate de ceilalți. „Ești obraznic!” Astfel de sugestii te determină uneori să rămâi pasiv și să le accepți ca atare. Și astfel, ele vor crea tensiuni teribile în suflet și vor deforma identitatea interioară. Și vei crede în ceea ce tu nu ești de fapt. Și vei fi îndemnat pe o cărare greșită. „Nu este nimic de capul lui! Nu va ieși nimic din el în viață!“. Sunt cuvinte grele care au fost spuse multor copii și care i-au marcat din punctul de vedere al identității și din cel al parcursului ulterior.

O altă formă de reacție, când vine vorba despre sugestii negative, este să le respingi. „Nu este adevărat! Este o minciună! Cine le spune, acela este, dar eu nu sunt așa ceva!” Și, în general, în viață trebuie să ne obișnuim să avem un scut de reflexie, de respingere a insinuărilor care subminează partea luminoasă, partea pozitivă și adevărata noastră identitate. Prin urmare, pe deoparte trebuie să ne cunoaștem pe noi înșine, iar pe de altă parte, trebuie să ne apărăm propria identitate. Da, construim și apărăm. Identitatea este o cetate pe care o construim de-a lungul întregii vieți. Este o fortăreață care trebuie să suporte testul realității.

Dar, bineînțeles, acestea sunt subiecte pentru o dezbatere ulterioară. Până una alta, să rămânem cu ideea că identitatea interioară reprezintă un proces dinamic care se desfășoară de-a lungul întregii vieți. Și acest proces trebuie să fie ascendent, luminos și progresiv, fiind derivat din noțiunea fundamentală că suntem copii ai lui Dumnezeu. Adică, suntem ființe luminoase, frumoase, nobile, puternice și capabile să transforme lumea aceasta dintr-un iad, cum pare acum, într-un paradis.

Acestea sunt gândurile mele pentru ziua de astăzi și vă doresc mult succes în crearea unei identități interioare autentice și în descoperirea ei undeva în adâncurile ființei. A Creatorului nostru să fie gloria pentru toată eternitatea! Amin.